“Noi simțim nevoia să dăruim bucurie, oamenilor în care ne punem încrederea, nădejdea, speranța"

Încercați să repetați după mine spunându-va numele într-un mod ce întotdeauna vă face să vă simțiți iubiți. Pentru mine ar fi: “Adi, tu ești un om bun, frumos, plin de iubire, curajos, curios și vesel în străfundul tău”.

Repetați acest lucru în sinea voastră ori de câte ori puteți. Scrieți-l cu degetul în nisip, pe cabina de duș. Scrieți-l cu litere imaginare în aer sau pe soarele care zâmbește frumos pe cer. Deschideți poarta minții și aduceți-vă aminte, chiar dacă cu sfială, atunci când ați fost iubiți necondiționat. Apoi recitiți ținându-vă mâna pe inimă.

Am realizat recent că deși viața mi-a oferit atât de mult în viața de adult, un izvor continuu de iubire și nepeturbat de griji a curs spre mine pâna la vârsta de 4 ani. Nu s-a concretizat prin răsfăț, dulciuri și alte cele, ci prin dovezi de iubire prin care bunica mă încuraja să fiu un omuleț între oameni: nu mă repezea la somn atunci când zâmbetele noastre de copii erau în toi. Ea mă încuraja să fiu creativ cu bărcuțele de hârtie ce le puneam pe râu, cu făcutul untului în putinei și poate, mai presus decât orice, mă lăsa să greșesc. Am învățat astfel că pot greși față de mine însumi dacă nu sunt neatent și har Domnului eram chiar buclucaș (dar intra meseria în sânge și era fain că aveam mai mult curaj), sau pot greși față de ceilalți și asta era mai nasol. M-a învățat disciplină (nu austerietate), mi-a insuflat sete de creativitate și m-a învățat să fiu un om bun încurajându-mă să-mi cer iertare animăluțelor pe care le chinuiam uitându-mă în ochii lor.

Sper că mulți dintre voi v-ați regăsit în ce am scos la lumină din cufărul meu de amintiri.

Omul adult tinde să fie puțin reactiv și în consecință rareori amintirile au intensitatea celor din copilărie sau a altor amintiri mai de demult. Chiar avem un apetit diminuat și condiționat de împlinirea unor așteptări? Cum facem să redobândim un nesaț nestăvilit, acel elixir definit uneori ca Poftă de viață?

Precum cafeaua, viața uneori prezintă amărăciune. Gândurile se acumulează, reflectăm la ce

viața înseamnă pentru noi, și preponderent la greutățile care parcă se rotesc într-o bulă

infinită luând fel și fel de forme. Au acum, ca și-n alte dăți, un gust amar. În ultima vreme însă, nu pot igfnora zâmbetul ascuns în colțul gurii că parcă, parcă, acum este mai ușor ca în trecut. De ce? Pentru că am crescut, pentru că am învățat că urmează să fie bine și pentru că atât timp cât mintea ne este sănătoasă, tot mai putem face un pas înainte.

Anotimpurile anului au ciclicitatea lor pe care o acceptăm de comun acord. Știm că ele au rolul lor pentru o recoltă bogată. Și acum te întreb: profesional, emoțional, e vară în sufletul tău? Sunt aliniate sau în contradictoriu? Dacă sunt aliniate, oricât de insuficient pare totul sau al dracului de negru, e totuși motiv de bucurie întrucât reflectă un echilibru între cele două planuri ale vieții de zi cu zi. Orice iarnă aprigă ne împinge să ne înfofolim, să punem doldora de haine pe noi pentru a ne proteja de ce se întâmplă în exterior. Bem ceaiuri sau vin fiert încurajând căldura din interior.

Obișnuim să spunem “nu” mai des și mai ușor cerințelor celorlalți, când asta ne-ar scoate iar afară în frig. Cam la fel este și cu iarna discomfortului și a amărăciunii: ridicăm ziduri de protecție prezentând un chip schimonosit sau pur și simplu suntem lipsiți de vlagă și nu ne pasă ce se citește pe chipul nostru. Viforul gândurilor înlocuiește viforul ce ne îngheață gleznele. Și soluția? Un ceai sau un vin cald băute cu moderație pentru a ne ajuta în interior. Și pentru că iarna nu face altceva decât să ne împingă spre a ne confrunta cu noi înșine, ajută deseori să scoți atât binele cât și răul la lumină. Scoate-le din mintea ta și pentru început scrie-le pe o foaie. Imaginează-ți că înlăuntrul tău este căldură, loc prielnic pentru ca orice sămânță/gând să prindă rădăcini. Poftește tot afară, în frig, și vezi care gând este mai puternic?

Nu te îngrijora, binele câștigă întotdeauna pentru că răul, cu toată insistența lui, vine și pleacă lăsându-și în urma masca pe care nu o mai poate folosi. Are picioare scurte, rădăcini slabe și intenții numai de el știute. Binele însă ești tu, cel sau cea cu inima plină de căldură.

Pari încă pierdut sau copleșit de neîncredere?

Fă ce îmi spunea mie bunica: privește în ochi un animăluț și cereți iertare, îngăduie-i să-ți fie călăuza.

Va fii mult mai ușor să îmbrățișezi cu încredere credința că valorile și speranța din sufletul tău vor răzbi. O vor face, să nu ai nici un dubiu în privința asta. O vor face, și vor fii întotdeauna un suport mai puternic decât înainte, pentru că au fost cu tine o viață întreagă, o parte din suflul tău divin.

Cu drag, vă doresc o zi frumoasă! Iubiți-vă mult!

Adrian

& Merlin pisoiul